ABSURDUL IDEALISMULUI: Lupta cu morile de vant

absurdul-idealismului

Subiectul romanului Don Quijote de la Mancha, scris de Miguel Cervantes, este binecunoscut: un mic nobil de la tara, sarac, dar care e mandru de titlul sau nobiliar de  „hidalgo” , cititor pasionat de romane cavaleresti, isi propune sa reinvie institutia  „cavalerilor ratacitori” de odinioara; si astfel, calare pe slabanogul sau cal Rocinante si insotit de mucalitul taran Sancho Panza ca scutier, Don Quijote porneste  „in ajutorul celor slabi si napastuiti”.

Din nesfarsita serie de aventuri, don Quijote iese mereu infrant, suferind tot felul de necazuri si umiliri, este mereu luat in râs de ceilalti; chiar si de taranca simpla Dulcineea, cum o botezase el, vazand-o in inchipuirea lui ca pe o frumoasa castelana, de care se indragosteste. Pana la urma, dupa ani de asemenea nefericite si ridicole aventuri, vindecat de inchipuirile lui cavaleresti, Don Quijote – pe numele lui adevarat Alonso Quijano – se intoarce acasa. Ultimul capitol al romanului, descriind sfarsitul eroului, este cel mai frumos din intreaga carte.

In editiile mult prescurtate ale cartii lui Cervantes, romanul pare a avea un caracter pur si simplu umoristic, exclusiv distractiv. In realitate, structura romanului este mult mai complexa. Capitolele care nareaza aventuri pline de haz alterneaza cu pagini de foarte colorate si viguroase descrieri realiste ale locurilor, realitatilor si oamenilor Spaniei, cu pagini de energice judecati critice asupra faptelor si starilor de lucruri  din Spania acelei epoci; sau – in special in partea a doua a romanului – cu acele stralucitoare discursuri, pline de intelepciune, care se inscriu printre cele mai frumoase pe care ni le-a lasat literatura Renasterii.

Morile de vant

Cel mai cunoscut episod al cartii este episodul lui Don Quijote cu morile de vant.

Acest episod pune in lumina intentia primordiala a autorului de a ridiculiza si desfiinta acea literatura care il instraineaza pe cititor de realitatile si de cerintele vremii lui, indepartandu-i atentia si indemnandu-l sa actioneze intr-o directie falsa: aceea a desprinderii de viata reala si a iluziei ca ar putea sa reinvie un trecut anacronic, ireversibil.

Este, in fond, o condamnare – sub forma ironiei si a umorului – a unei astfel de atitudini, care il pune pe omul naiv (cum este Don Quijote), in situatii nu numai ridicole, ci si absurde si chiar daunatoare lui si semenilor sai.

don-q

O lectura atenta a romanului in totalitatea sa ne arata, in primul rand, ca, spre deosebire de Sancho Panza, care este obsedat de ideea parvenirii si a castigului, Don Quijote este obsedat de ideea pe care ar trebui sa fie intemeiata insasi ordinea lumii: dreptatea sociala si inlaturarea asupririi. „Eu am venit pe lume sa inlatur nedretatea” – repeta mereu Don Quijote, pentru care adevaratul scop al vietii nu este atat faima in sine, cat binefacerea pe care ar putea-o aduce faptele sale.

Si, cu pretul atator privatiunni, suferinte si umiliri, el continua sa lupte si sa sufere pentru ceilalti oameni, spre a nimici raul, spre a face sa triumfe adevarul si dreptatea. Figura lui Don Quijote este construita dintr-o suma de valori morale, eroul aratand tot timpul generozitate, curaj, renuntare, puritate sufleteasca, dezinteres, pornire spre actiune, stoicism si, in general, idealul de a se realiza pe sine in bine si frumos. Sub acest aspect, Don Quijote este una dintre cele mai splendide figuri ideale pe care le-a creat literatura Renasterii.

Pe de alta parte insa, eroul isi rateaza aceste nobile idealuri – dupa cum reiese din episodul luptei cu morile de vant, precum si din toate celelalte episoade asemanatoare – in principal din trei motive: nu isi adecveaza faptele la necesitatile adevarate, nu stie a-si potrivi intentiile dupa posibilitatile reale de care dispne si, in fine, idealurile pe care le urmareste el nu corespund imprejurarilor materiale obiective concrete.

Aceasta desprindere a eroului de realitati,de necesitati si de posibilitatile lui ii compromite de apt toate bunele intentii, il face sa devina ridicol, iar faptele lui se dovedesc a fi – din aceste motive – ineficace si chiar daunatoare, lui si altora. Astfel, trasaturile lui pozitive degenereaza in fals si comic.

Dar Cervantes subliniaza ansamblul de virtuti ale eroului sau, caci, in conceptia scriitorului, ceea ce serveste progresului moral si social al omenirii snt tocmai aceste virtti. Atitdinea manista si cultura umanista a lui Cervantes se manifesta in special in acele discursuri ale eroului, a cari elocventa se desfasoara atunci cu o desavarsita limpezime de logica si puritate de expresie.

don-quixote

Registrul uman al romanului lui Cervantes – in care intalnim mai bine de sase sute de personaje – este cel mai amplu din intreaga istorie a romanului. aproape toate tipurile Spaniei epocii sunt reprezentate aici, de la curtea ducelui pana la sclavii galerelor. toata aceasta imensa serie de tipuri da o mare bogatie de colorit cartii. La aceasta unica bogatie mai contribie si varietatea tonului naratinii, care parcurge o exceptional de intinsa gama de expresie literara, de la vorbirea populara la un elevat stil intelectual, de la lirismul momentelor de diosie la asprimea vizinii realiste, de la sublim la farsa si de la momentele de groaza la voicinea scenelor burlesti.

Declinul general al Spaniei este judecat cu asprime. Carmuitorii Spaniei – despre care Sancho spune ca n-ar pe ei  „nici o ceapa degerata” – nu se gandesc decat sa fure si sa risipeasca avutiile tarii. In locul oricaror virtuti, acestia afiseaza aroganta lor nobiliara, uitand  ca  „adevarata nobllete se sprijina pe virtute – spune Don Quijote -, caci sangele se mosteneste, pe cata vreme virtutea se cucereste: si virtutea pretuieste mai mult decat sangele nobil”.

Nici celalalt stalp al statlui spaniol, Biserica, nu este crutat. Despre preotii vremii se spune aici ca sunt  „mici la suflet”, ca  „nu-si uita niciodata de burta” si ca indeamna  „pe cei avuti spre zgarcenie”. In sfarsit, adevaratl democratism al lui cervantes se afirma in atentia pe care o acorda figurilor din popor, foarte numeroase si variate, prezentate obiectiv, cu defecte, desigur, dar la care precumpanesc frmoasele insusiri sufletesti.

Prin aceste eminente calitati, aratand superioritatea morala si a inteligentei eroilor sai simpli asupra acelora din clasele conducatoare, efortul acestora de a se ridica deasupra unei vieti mediocre si prozaice, dand cea mai mare atentie cazurilor luate din viata de toate zilele, Cervantes  ” a dat cel dintai model al romanului realist modern ”  (Menendez y Pelayo).

Ovidiu Dramba, Literatura universala

Citeste si: KAFKA – Subtilul absurd cotidian

 

 

Anunțuri

KAFKA – Subtilul absurd cotidian

 

colonia-penitenciara

Opera lui Kafka, singulara si stranie, exprima protestul individului izolat impotriva strivirii personalitatii sale de catre fortele ostile ale societatii. Kafka infatiseaza destinul lipsit de perspectiva al omului. Viziunea sa artistica este halucinanta, grotesca, patrunsa de neliniste si resemnare, din care razbat uneori aspiratii spre o soarta mai buna, spre un ideal umanist, repede inabusite de ambitia ostila. Nuvelele sale exprima drama existentei omului obisnuit expus opresiunii monstruosului aparat de stat birocratic (Procesul, Colonia penitenciara), imposibilitatea de a descifra sensul existentei sale in societate (Castelul) si dezumanizarea relatiilor familiale (Metamorfoza).

Tensiunea dramatica, viziunea de cosmar, caracteristice scrierilor lui Kafka, sunt determinate de alternarea planului real si a celui fantastic, de suprapunerea absurdului peste elementele perfect logice si rationale.

Pentru intelegerea romanelor lui Kafka, studiul prealabil al nuvelelor constituie un exercitiu util. Verdictul este pana catre sfarsit o drama a sensibilitatii. Georg Bendemann intra in camera batranului sau tata cu nesfarsita afectiune si miscatoare precautii, dezbracandu-l si culcandu-l in pat, dar batranul, intr-un acces de dementa senila, il acuza de falsitate si ingratitudine, pronuntand verdictul: „te osandesc la moarte prin inec”. Pana aici ne aflam pe terenul celei mai autentice realitati. Si deodata, in ultima jumatate de pagina, intr-o surprinzatoare schimbare de planuri, se trece in domeniul absurdului, caci Georg, halucinat, izbindu-se de servitoarea care urca scarile, se duce si, escaladand parapetul de pe marginea râului din apropiere, se arunca in valuri rostind, inainte de a se ineca: „Dragi parinti, v-am iubit totusi mereu”.

Cu Metamorfoza intra brusc in domeniul fantasticului, al incredibilului. Voiajorul comercial Gregor Samsa se trezeste intr-o dimineata metamorfozat intr-un oribil miriapod. E lesne de imaginat stupoarea parintilor si surorii sale, Grete, atunci cand privirile li s-au oprit asupra acestei dezgustatoare aparitii.

Gregor este evitat, izolat in camera sa, transformata curand in depozit de obiecte nefolositoare. Singura fiinta care are la inceput grija de el este Grete, care ii aduce, pe ascuns, mancare. Pana la urma, dezgustata, il paraseste si aceasta. Lovit, infometat, Gregor Samsa moare in tacere si suferinta.

metamorfoza-kafka

In Colonia penitenciara, un explorator este condus de un ofiter sa asiste la executia unui condamnat. Sentinta, al carei singur judecator este ofiterul, va fi executata de o masina de tortura, ce scria, cu ajutorul unei grape de sticla, pe trupul condamnatului, vina pentru care e pedepsit. Exploratorul se declara impotriva unor asemenea practici, afirmand ca va protesta in faţa comandantului. Atunci ofiterul elibereaza pe prizonier si se autoexecuta, regland masina in asa fel incat sa scrie pe corp : „Fii drept”. Dar aparatulse defecteaza, sporindu-i chinurile.

Mesajul operelor lui Kafka, nu totdeauna suficient de clar, este exprimat printr-o forma parabolica. In America si Castelul tema vinovatiei eroului face loc temei strainului. In ambele scrieri, un strain sosit pentru prima oara intr-o tara se mira de obiceiurile pe care le intalneste. Acestea ii par surprinzatoare, nemaipomenite.

In Castelul, arpentorul K., eroul romanului, isi paraseste familia pentru a intra intr-o lume ostila strainilor. Castelul simbolizeaza inaccesibilul, o realitate catre care se aspira, dar la care nu se poate ajunge. Invartindu-se in jurul castelului, dandu-i tarcoale, cautand zadarnic sa patrunda in el, K. soseste intr-un sat ale carui granite nu le poate depasi.

Se ciocnesc aici doua moduri diferite de a concepe lumea: cel realist, al arpentorului, care cauta sa patrunda in castel pe cai firesti, si cel al oamenilor din sat si al functionarilor castelului, pentru care arpentorul e un ins ce nu se poate impaca cu realitatile date o data pentru totdeauna, cum ar fi interdictia strainilor, a neinitiatilor, de a intra intr-un univers rezervat privilegiatilor.

castelul

Din satul inzapezit, muntele si castelul nu se zaresc prin ceata, zadarnic prive arpentorul cu ochii ridicati spre spatiul in aparenta gol. Contrastul castel-sat se traduce prin opozitia ideal-realitate.

Procesul – roman parabolic

Caracterul parabolic al scrierilor lui Kafka este vizibil cu deosebire in Procesul. Si aici stau faţa in faţa doua lumi care nu se pot impaca: una care hotaraste fara justificari si alta care se supune fara a intelege, fara a se putea apara. intre aceste doua categorii se afla una intermediara, partial initiata in tainele justitiei.

Intr-o dimineata, Josef K. se trezeste, in apartamentul pe care-l ocupa, cu doi necunoscuti, care ii declara ca este arestat. Motivul arestarii nu se cunoaste.

Dialogul dintre Josef K.  si inspector exemplifica aceasta situatie absurda in care se afla eroul: „N-as putea spune ca esti acuzat sau mai bine zis nu stiu daca esti. Adevarul e ca esti arestat, mai mult nu stiu”. Apare curios acest mod de arestare, in care eroul e lasat liber si poate samearga nestingherit la institutia unde lucra, caci, in acest caz, nu vinovatia reala sau o acuzatie nedreapta care i se pune in seama are importanta, ci starea in sine de om urmarit, prigonit. Aceasta situatie creaza o stare de neliniste, de nesiguranta, care il va insoti pe erou pe tot parcursul romanului, caracteristica existentialismului.

Surprinzator pare faptul ca ilegalitatile sunt ascunse sub eticheta legilor. Paznicii, care-l aresteaza pe K., pomenesc mereu de lege, dar despre ce lege si ce prevede aceasta nu spun nimic, cu toate intrebarile insistente ale lui K.

Politia si justitia, atat prin oamenii care le reprezinta, cat si ca institutii, sunt prezente cand sub aspecte de un formalism rigid, cand grotesc, caricatural. Birourile tribunalului se gasesc in podul unei cladiri cu apartamente si camere de inchiriat. K. intelege acum ca Justitia se jenase sa cheme acuzatul intr-un pod cu prilejul primului interogatoriu si preferase sa-l deranjeze in propria lui casa.

procesul

Sala de sedinte este aglomerata. La discutiile zgomotoase participa fel de fel de oameni. K. are impresia ca se afla mai curand la o intrunire politica decat intr-o institutie a dreptatii. Judecatorul de instructie este  „un barbat marunt, gras si fornait, care tocmaivorbea in mijlocul unor hohote de ras asurzitoare”. Acesta cere unui aprod un registru semanand cu un caietel de scoala vechi si facut ferfenita de prea multa intrebuintare.

Treptat, indiferenta de la inceput se transforma in obsesie, idea procesului neslabindu-l o clipa. Se hotaraste sa faca o intampinare tribunalului, dar afla ca nu-i va fi luata in seama, ci va fi citita la sfarsitul procesului, o data cu sentinta. Convins de nevinovatia sa, spera totusi ca va fi salvat, dar intervine opinia justitiei, care decreteaza ca judecata are un caracter secret. Judecatorii, in general bine orientati, se gasesc incurcati in fata cazurilor extrem de simple sau extrem de complicate si sfarsesc prin a pierde sensul exact al relatiilor umane, facandu-i sa dea gres tocmai in situatiile cele mai clare. Intregul paienjenis de sofisme care ii incetoseaza mintea il face pe K. sa-si piarda capul, sa intre in panica.

Venind in catedrala pentru a se intalni cu un italian, caruia urma sa-i arate monumentele de arta ale orasului, eroul este retinut de preot, care ii marturiseste ca el este cel care l-a determinat sa vina in biserica, pentru a-l informa ca procesul ii merge prost, ca este socotit vinovat si ca va fi condamnat.

Intr-adevar, sfarsitul este aproape; el soseste misterios, invaluit in tenebre. intr-o seara, doi domni se prezinta la locuinta lui K. si, insotindu-l in afara orasului, la marginea unei cariere de piatra il ucid, infigandu-i in inima un cutit.

Procesul este o parabola despre sanctiune, autoritate si lege. Eroul intelege arestarea si apoi executia sa ca pe niste farse intamplate intr-un univers al absurdului. Lipsa de logica a intamplarilor prin care trece procuristul K., groaza eroului terorizat de situatia in care se afla fara sa si-o poata explica, prezentarea absurda a unor institutii (palatul justitiei) creeaza o atmosfera terifianta, de cosmar. Ruptura totala dintre acuzatori si acuzati nu ne ofera posibilitatea de a intelege de partea cui este adevarul.

*

Precursor al existentialismului, Franz Kafka include in scrierile sale elemente suprarealiste si expresioniste. Opera sa este o alegorie continua, strabatuta de mituri si simboluri, a dezorientarii si desperarii rezultate din obsesia imunitatii unei lumi al carei mecanism obiectiv nu poate fi inteles de eroii sai.

Ovidiu Drimba, Literatura universala

IPOHONDRIA – Norme de comportare

Acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare.

spital1

ipohondrie

Dupa ce norme trebuie sa-ti conduci viata daca esti ipohondru ? In primul rand, nu uita niciodata faptul esential al intregii tale situatii, adevarul determinant al intregii tale vieti:

Norma 1: Esti bolnav !

Nu uita niciodata acest lucru. Prietenii neintelegatori, rudele carcotase si medicii aroganti vor sustine, cu un grad mai mare sau ai mic de naivitate, pe un ton din ce in ce mai iritat sau cu o superioritate dezgustatoare, ca nu esti bolnav. Eroare ! Esti bolnav ! Partenerul tau de casnicie lipsit de intelegere n-a simtit niciodata durerea acuta, galopanta, care-ti chinuie genunchiul. Atunci cum se poate pronunta el in legatura cu starea sanatatii tale ? Tu iti cunosti corpul si stii cat de bolnav esti. Nu ceda ! Sigur esti bolnav !

Norma 2: Nu te multumi cu diagnosticul unui singur medic.

Mergi la mai multi medici. Zece medici diferiti inseamna zece diagnostice diferite si cel putin douazeci de medicamente diferite. Asmute-i pe medici unul impotriva altuia, nu ai decat de castigat, asa isi vor da mai multa silinta. „Pai doctorul Ionescu spunea ca durerea vine de la genunchi. Cum adica, domnule doctor Popescu, n-am nimic la genunchi ?”

Norma 3: Daca medicamentele nu te ajuta, nu te sfii s-o spui !

Nu accepta medicamentele care nu te fac bine. Comunica-i imediat medicului ca doctoria pe care ti-a dat-o nu e buna de nimic si cere alta in loc. Pastreaza totusi medicamentul vechi. Isi poate gasi o intrebuintare mai tarziu. Il poti folosi chiar tu alta data, sau il poti da vecinului, ca sa-l incerce si el la boala lui. Pastreaza, in orice situatie, medicamentele vechi. Fa-ti rost de un dulap de rufe incapator si foloseste-l pentru medicamente. Cand s-a umplut – lucru lesne de realizat daca respecti norma 2 – fa rost de inca unul. Nu arunca medicamentele, nu stii niciodata cand li se poate da o intrebuintare. Daca nu ai spatiu suficient, scapa de mobila inutila si fa loc dulapurilor de medicamente. Pastreaza totusi televizorul si incearca sa nu pierzi nici un program pe teme medicale.

ipohondrie_1

Nu uita ca tu esti cel care apreciaza daca medicamentul ce ti-a fost prescris iti va fi de vreun folos sau nu. In anumite cazuri nici nu trebuie sa-l incerci pentru a sti acest lucru. Pastilele care miros urat, sunt prea mari sau au o denumire fistichie nu se iau. Se intelege de la sine ca tu stabilesti dozajul, indiferent ce scrie pe flacon. Daca ti se prescriu, de pilda, pastila A, de trei ori pe zi cate una, si pastila B, de doua ori pe zi cate doua, poti folosi urmatorul calendar:

  • ziua intai nu iei nici o pastila, ci doar te relaxezi.
  • ziua a doua iei o pastila A si o pastila B.
  • ziua a treia iei de patru ori cate o pastila A si doua pastile B
  • ziua a patra nu iei nici o pastila A, dar iei pastila B de sase ori.
  • ziua a cincea nu iei nici o pastila toata ziua, dar iei patru pastile A si sapte pastile B seara.
  • ziua a sasea iei de trei ori cate trei pastile A, iar restul de pastile B le pui la pastrare.
  • ziua a saptea ii telefonezi medicului ca medicamentele prescrise nu fac nici cat o ceapa degerata, respectiv ca te-ai intoxicat cu ele.

Tot tu esti cel care hotaraste ce medicamente urmeaza sa ti se prescrie. Daca, de pilda, te doare stomacul, ai grija sa nu pleci de la medic fara reteta pentru urmatoarele hapuri:

  1. impotriva gazelor.
  2. impotriva secretiei de acid clorhidric in stomac.
  3. pentru stimularea digestiei (cel putin trei tipuri diferite).
  4. impotriva arsurilor la stomac.
  5. pentru calmarea intestinelor.
  6. pentru stimularea secretiei de acid clorhidric in stomac.
  7. purgative.
  8. laxative impotriva gretii.
  9. impotriva infectiilor intestinale.
  10. laxative impotriva afectiunilor biliare.

Daca stomacul rezista la toate aceste medicamente, inseamna ca e in afara de orice pericol.

Norma 4: Intereseaza-te de efectele secundare.

Intreaba-l de fiecare data pe medic ce efecte secundare are medicamentul pe care ti l-a prescris. Insista sa le afli pe toate. Nu numai pe cele obisnuite, ci si pe cele extrem de rare, care au fost constatate doar la doua cazuri din Japonia. Cine poate garanta ca nu vei fi tu cea de-a treia victima a efectelor secundare ?

Noteaza-ti pe o hartie, inainte de a parasi cabinetul, toate efectele secundare. Ajuns acasa, retine cu exactitate tot ce simti dupa ce iei medicamentul. Verifica pe lista. Ce efecte secundare constatati ? Bifeaza-le si ia lista cu tine la urmatoarea consultatie. Daca esti suficient de atent, poti bifa intreaga lista. Arata-o medicului si solicita alte medicamente ! Cumpara-ti un nou dulap de rufe. In cel vechi nu mai incape nici un medicament.

ipohondrie_2

Norma 5: Fii la curent cu noutatile din bransa.

Stiinta medicala avanseaza continuu, noi boli sunt descoperite, cercetatorii scot noi medicamente, noi metode terapeutice sunt puse in aplicare. Trebuie sa tii pasulcu aceasta evolutie.

Poate ca medicamentul cel mai recent este tocmai ceea ce-ti trebuie la boala ta nemaiintalnita (e bine sa ai ceva mai mult loc in dulapul de rufe). Poate ca vreunul din noile preparate medicinale iti va reda sanatatea. Poate ca noua scoala de mecanoterapie este salvarea ta.

Ai grija sa nu fii depasit de evenimente. Informatii utile gasesti pe internet si la TV. Citeste articolele cu atentie si nu te indoi de seriozitatea lor. Tot ce scrie in ele e adevarat, indiferent de parerea medicului tau ignorant. Decupeaza articolele si arata-i-le. Fa uz de ele si cere-i sa-ti prescrie medicamentele miraculoase despre care ai citit.

Urmareste programele medicale de la TV. Sunt foarte interesante si instructive. Retine tot ce se spune aici si verifica, la prima consultatie, daca opiniile medicului de la televizor coincid cu ale medicului tau. Daca nu coincid, atrage-i atentia asupra acestui fapt, eventual pe un ton insinuant, cum ar fi: „De, stiu si eu, doctorul Ionescu, care apare la televizor, o fi stiind el ce spune”. Nu scapa operatiile televizate, comenteaza utilitatea lor si tehnica chirurgului cu medicul tau. El ce parere are ? Apropo, el de ce nu apare niciodata la televizor ?

Norma 6: Procura-ti o carte buna de medicina.

Un  „Manual de medicina pentru acasa”, cuprinzator si usor de citit, este o achizitie necesara, chiar daca nu si suficienta. Citeste-l cu atentie, boala cu boala, simptom cu simptom. Reflecteaza dupa fiecare capitol. Ce simti ? Nu te suspectezi cumva de scarlatina ? Descrierea clinica din carte nu corespunde cumva simptomului tau ? Ba sigur ca da ! Suna-l pe medic, chiar daca e miezul noptii, cu scarlatina nu te joci. Comunica robotului telefonic al medicului cum te simti. Declina-ti orice raspundere proprie pentru sanatatea ta. Daca nu apuci zorile, e vina exclusiva a medicului. Comunica-i acest lucru robotului. Treci la urmatorul capitol.

Norma 7: Cumpara-ti mai multe termometre.

Ia-ti temperatura in fiecare dimineata si seara, daca e posibil si la amiaza. Fa-ti o lista de temperaturi si arat-o medicului. Temperaturile peste 37,0 °C  sunt prea mari, cele sub 36,6 °C prea mici. Uneori si 36,7 – 36,9 °C constituie un indiciu de boala. Compara temperaturile cu cele din ziua precedenta.

Termometrele nu sunt intotdeauna sigure, retine acest fapt. Daca simti ca ai febra, atunci ai febra, indiferent ce arata termoetrul. E bine sa ai mai multe termometre. controleaza-ti temperatura cu fiecare din ele. Compara-le. Exista vreo diferenta intre ele ? Daca exista, ori sunt de vina termometrele, care sunt defecte si nesigure (mergi la farmacie si cere sa ti le schimbe), ori ai o temperatura neregulata, cu modificari bruste. Daca ai o temperatura labila, ce maladie primejdioasa iti semnaleaza ea ? Du-te neintarziat la medic. Ia cu tine lista de temperaturi si termometrele.

Controleaza-ti si pulsul. Nu uita ca pulsul este accelerat cand esti nelinistit. Iar daca esti nelinistit pentru ca ai un puls prea domol, aceasta poate fi cauza pentru care pulsul e normal.

Norma 8: Priveste-te in oglinda

Fa acest lucru in fiecare dimineata dupa ce te scoli. Uita-te cu atentie. Cum arati ? A intervenit vreo schimbare peste noapte ? Pungile de sub ochi… le aveai ieri ! Ochii n-au un luciu ca de febra ? N-au aparut cumva niste puncte rosii pe sclerotica ? Nu uita ca ochii sunt oglinda sufletului si a trupului. De aceea, uita-te cu atentie in oglinda !

Esti cumva palid ? Obrajii sunt prea albi ? Sau cam cenusii ? Sau galbeni ?… Galb… Galbinare !? Suna-l pe medic ! Foloseste prilejul sa-l intrebi si daca nu exista cumva pericolul sa-ti iasa un furuncul in frunte.

   ipohondru-468x468

Norma 9: Solicita asistenta imediata

De cum obtii legatura cu medicul, cere-i sa vina la tine imediat. Tu si numai tu stii cat esti de bolnav si cat de urgent trebuie inceput tratamentul. De obicei, asistenta care raspunde la telefon iti va fixa consultatia peste una pana la optsprezece luni (in functie de valoarea si specialitatea medicului). Nu te multumi cu asta. explica-i pe un ton taios ca e ceva urgent si ca trebuie sa fii vazut astazi. Daca ea continua sa sustina ca e imposibil, intreab-o cat timp ii trebuie domnului doctor ca sa-si ia masa si sugereaza-i ca ar putea manca mai repede sau mai putin, incat sa-i ramana timp si pentru tine. Scoate in evidenta faptul ca esti unul dintre pacientii care vin de mult timp la domnul doctor si ca medicii au anumite obligatii fata de pacientii vechi. Nu te lasa !

In majoritatea cazurilor, domnul doctor te va primi in aceeasi zi. Uneori insa n-o va face, iar asistenta iti va sugera, cu o schimbare brusca a vocii, sa mergi la sectia de urgenta a spitalului, fara sa-i pese ca acolo poti muri de batranete pana sa se uite cineva la tine.

Comunica-i asistentei asistentei ca esti foarte dezamagit de domnul doctor, ca-l consideri o rusine pentru medicina si ca n-o sa mai calci niciodata pe la el. Fa-te ca nu-l auzi pe medic mormaind: „Bine c-am scapat de el”.

Daca, dupa ce-ai fost frustrat de dreptul de a-l vedea pe medicul tau, te simti atat de rau incat trebuie sa mergi la urgenta, acceptand sa-ti petreci batranetile pe un coridor supraaglomerat, exista totusi anumite posibilitati de a evita sa stai la coada, pe cat se pare nesfarsita de bolnavi, dintre care cei mai multi se afla aici pentru ca nu i-a primit medicul lor. Despre aceasta, insa, mai pe larg intr-un articol viitor.

(Adaptare dupa Rickard Fuchs, Norme de comportare pentru ipohondri)

 

PSIHOLOGIE – Cunoasterea obiectiva

tiberiu bogdan       Discutand cu un tanar fizician, la un moment dat ma surprinde cu intrebarea: „Nu va pare rau ca vreme de o jumatate de veac v-ati ocupat de psihologie in loc sa fi cultivat o disciplina realmente stiintifica ?”

Categorisirea psihologiei printre non-stiinte are o istorie veche – de la Auguste Comte (1798 – 1857) – si decurge, mai ales in zilele noastre, dintr-o falsa imagine despre aceasta stiinta, care in mod obligatoriu ar trebui sa fie croita, chipurile, dupa tipicul fizicii. Sociologul francez Auguste Comte spunea ca  „a sti inseamna a prevedea”. Plecand de la aceasta teza, „parintele” psihologiei americane, William James, afirma ca psihologia va fi realmente o stiinta numai cand va fi in stare sa scrie biografii anticipate ale oamenilor inca din momentul nasterii lor. Cu alte cuvinte, incapacitatea psihologului de a prevedea exact evenimentele unei intregi cariere umane, de la nastere si pana la moarte, il „descalifica” pentru a face parte din randul oamenilor de stiinta.

Psihologia este, spune Arthur S. Reber, ceea ce oamenii de stiinta sau filozofii de diverse orientari au creat spre a satisface necesitatea de a intelege mentalitatile diverselor fapturi umane, ca si comportamentele lor. Deci psihologia nu e „un ce” (a thing), ci este ceva despre ceva, neavand granite fixe si limite dincolo de rationalitatea normala umana. Definitiile care se dau ori s-au dat psihologiei –  „stiinta cugetului”, „stiinta vietii mentale” sau „stiinta comportamentului” – reflecta nu atat faptele la care psihologia se refera, ci mai cu seama punctul de vedere al cercetatorului, conceptia lui despre ceea ce crede el ca ar fi psihologia. Dincolo de imensa complexitate a ceea ce am putea numi, cu precautiile necesare, „evenimente de ordin psihic”, dificultati apar si din faptul ca psihologii, mai corect cei ce au descoperit elementele de baza ale psihologiei actuale, se deosebesc intre ei nu numai in privinta conceptiilor filozofice sau de alta natura, ci, mai ales, prin faptul ca pregatirea lor de baza nu a fost unitara.

Daca primul psiholog experimentalist William Wundt a fost la baza fiziolog, William James a studiat filozofia. I. P. Pavlov si V.M. Behterev au fost medici si fiziologi. Herbert Simon economist, Jean Piaget biolog, G. Dumas, Sigmund Freud, J.L. Moreno medici etc. Dintre marii deschizatori de drumuri singurul J.B. Watson a studiat psihologia ca disciplina de baza. Daca psihologia ca atare nu poate fi nici azi definita  „more geometrico”, se intelege de la sine ca nici psihologul, cel care cultiva aceasta disciplina, nu poate fi usor inregimentat dupa un criteriu prea fix. Unii dintre ei practica psihologia, altii o aplica la diverse domenii de activitate umana (in scoli, spitale, institutii penale etc.) altii cerceteaza fenomenele psihice, iar altii predau psihologia in scoli si universitati. Vizibil, nici in activitatea psihologilor nu putem gasi o platforma unificatoare decat la un nivel de generalitate la care specificul aproape ca se pierde cu desavarsire.

psiho 1a

Se pune insa intrebarea: este sau nu psihologia o stiinta in sensul clasic al termenului ?  Raspunsul pe care il putem da astazi acestei intrebari este ambiguu: psihologia este o stiinta, dar nu in sensul clasic al termenului. Dar daca adancim mai bine acel  „sens clasic” si il identificam cu  „un corp de cunostinte dintr-un domeniu care a rezultat din aplicarea unor metode stiintifice” (A.R. Reber), dam imediat de dificultati si mai greu surmontabile. In primul rand in cadrul disciplinei stiintifice la care ne referim ar trebui sa pornim de la principiul cartezian al ideilor clare si distincte, principiu greu de realizat in stiintele despre om.

Asa cum arata J.B. Watson inca de la inceputul sec. XX, „psihologia a pornit, sub influienta lui Wundt, pe o cale falsa, pentru ca nu a inceput prin a-si ingropa predecesorii… Inainte de a se face si cel mai mic progres in astronomie trebuia ingropata astrologia, neurologia trebuia sa lichideze frenologia, iar chimia sa scape de orice urma de alchimie. Numai stiintele sociale – psihologia, sociologia, stiintele politice si economia – se incapataneaza sa-si  mentina stramosii…”   Aceasta pozitie intransigenta a lui Watson este usor de inteles, caci dupa el  „psihologia, asa cum o vede un behaviorist, este o latura pura, obiectiva si experimentala a stiintelor naturii. Scopul ei teoretic (al psihologiei) este predictia si controlul comportamentului…”

Aceste idei au fost asa de adanc inradacinate in mentalitatea lui Watson incat, la un moment dat, a declarat ca daca i se incredinteaza un copil la o varsta foarte frageda si daca el ar putea prescrie exact mediul in care sa traiasca, atunci ar fi in stare sa faca orice din acest copil, formandu-l sa devina un faimos muzician sau un reputat om de stiinta in orice ramura. Se intelege ca optimismul exagerat al lui Watson nu a putut fi niciodata confirmat.

Trebuie sa recunoastem ca previziunea si, poate, in egala masura si previziunea sunt atribute ideale ale stiintei sau, mai corect exprimat, sunt idealuri catre care tinde orice disciplina stiintifica demna de acest nume. Dorinta de a cunoaste viitorul este legata de cele mai profunde necesitati umane, asa cum este nevoia de siguranta sau dorinta de a invinge inamicul etc. (A. Moles). Pentru toate acestea insa este necesar sa putem domina bazele materiale si notionale care constituie stiinta noastra, ceea ce este imposibil in psihologie (ca si in multe ramuri ale stiintelor sociale), a carei caracteristica principala este faptul ca lucreaza cu elemente imprecis conturate sau, cum li se mai spune,  „multimi vagi”. Este adevarat ca exista mijloace matematice cu ajutorul carora se pot  „trata” si multimile vagi, dar rezultatele obtinute sunt limitate in mare masura.

Greutatea nu consta numai in faptul ca elementele constitutive ale psihologiei – dar si ale altor stiinte sociale – sunt din cateoria multimilor vagi, ci si in numarul imens (daca nu infinit) al parametrilor componenti aflati in permanenta interactiune.

psiho 11

Suntem in situatia meteorologilor care, din cauza parametrilor prea multi si neomogeni, nu pot face altceva decat sa dea zilnic  „timpul probabil de maine”. Ca si in meteorologie, in psihologie orice predictie este probabila. Aceasta constatare insa nici pe departe nu poate sa-l faca pe lucratorul stiintific sa paraseasca campul de lupta pentru adevar si sa devina dezertor din cauza imposibilitatii de a descoperi si manevra  „adevaruri eterne”. Trebuie sa ne cunoastem limitele si – asa cum ne invata marele fizician Clark Maxwell (1831-1879) – in studiul unor obiecte complexe trebuie sa ne indreptam spre acele elemente care pot fi observate de noi si care, totodata, pot fi supuse la variatii, ignorand acele taramuri unde nu putem face nici observatii si nici provoca variatii.

In istoria psihologiei nerespectarea principiului maxwellian a dus la multe erori, formulandu-se  „legi” care s-au dovedit a fi doar adevaruri cu valabilitate redusa. Astfel, Gustav Fechner (1860) impreuna cu E.H. Weber au formulat legea psihofizica privind pragurile senzoriale, legile memoriei au fost partial stabilite de  H. Ebbinghaus in 1886, legile intaritorilor de reactii de B.F. Skinner, legea secventei temporale a fost formulata de O.H. Mower etc. Pe drept cuvant acestea sunt considerate azi partial sau total depasite. Entuziasmul cu care psihologii au primit aceste legi, ca si multe altele formulate in secolul trecut, s-a datorat, nu in ultimul rand, si ideii ca psihologia nu va putea dobandi un real statut de stiinta decat atunci cand va fi in masura sa formuleze legi.

Aceasta cerinta, de origini aristotelice, mai dainuie si in zilele noastre, desi azi stim prea bine ca exista domenii de cunoastere umana (citeste stiinte) care nu se preteaza la formularea de legi exacte. Exactitatea este insa o caracteristica necesara, dar nu si suficienta descrierii faptelor. H.J. Eysenck (1965) spunea ca pentru omul de stiinta (inclusiv pentru psiholog) faptele constituie materia prima, dar dincolo de ele urmeaza aventura imaginatiei, evident cu toate precautiile necesare. H.J. Eysenck se refera la T.H. Huxley, care afirmase ca  „cei care refuza sa treaca dincolo de fapte, rareori gasesc altceva decat fapte”. Descoperirea, descrierea si studiul aprofundat al faptelor in toate stiintele, deci si in psihologie, isi gasesc justificarea si utilitatea in aceea ca se incadreaza intr-o inlantuire logico-naturala pe care o numim inlantuire cauzala.

Cauza – arata Raymond Aron – desemneaza o forta, o putere creatoare care produce efectul. Daca in pozitivismul lui Auguste Comte legea (stiintifica) este privita ca un raport constant de coexistenta si succesiune, azi noi consideram ca orice cauza este dincolo de lege. De pilda, vorbim de cauzele si nu de legile sinuciderii, deoarece relatiile care se pot stabili sunt de ordin macroscopic si in al doilea rand istoric si singular; in acest fel orice generalizare pare incerta. Pe de alta parte, regularitatile (citeste legile) in istorie sau sociologie comporta neaparat si o explicatie de ordin psihologic: cercetarea motivelor si a mobilurilor ar constitui echivalentul explicatiilor cauzale din domeniul stiintelor naturii. In acceptia lui Raymond Aron, legile sociale si istorice, in fond, constituie o extensie a gandirii cauzale: unele legi sociale se organizeaza in sisteme, altele, la randul lor, se aplica la toate societatile, marcand caracterele necesare ale gruparilor umane din toate epocile si apartinand tuturor meridianelor (legile constituirii ierarhiilor, legile diviziunii muncii sociale etc.)

psiho

 

Dupa parerea noastra, caracterul stiintific sau nestiintific al psihologiei este o falsa problema. Problema reala s-ar putea formula astfel: data fiind multimea de cunostinte extrase din mai multe discipline (incepand cu stiintele medicale, matematica-statistica, sociologie, istoria artelor, folclor, istorie etc.), amalgamate intr-un tot ale carui contururi tind sa se fixeze cu o rezonabila certitudine, este utila sau nu pentru umanitate disciplina complexa astfel structurata ? Raspunsul este hotarat pozitiv. Si este pozitiv caci de la inceputurile psihologiei stiintifice, prin activitatea lui Alfred Binet si a doctorului Th. Simon, in 1905, s-au facut primele teste de  „scala metrica a inteligentei”. Aceste instrumente psihologice, oricat de controversate intr-o anumita perioada, constituie o mare cucerire a stiintei cu aplicabilitate in invatamant.

Psihologia este de maxima utilitate si in procesul industrial, unde, alaturi de tehnicieni si de medici, contribuie la elaborarea principiilor ergonomice, facilitand in mare masura eficienta raportului om-masina. Lasand la o parte activitatea psihoterapeutilor de diverse orientari, astazi psihologii ajuta in multe privinte medicina, contribuind la pregatirea psihologica a bolnavilor care urmeaza sa se supuna unor interventii chirurgicale mai complicate si trebuie sa fie ajutati mai ales sub aspect afectiv. Nu putem sa nu amintim rolul psihologiei in activitatea judiciara, unde, incepand cu depozitiile martorilor si pana la regulile stiintifice ale interogarii, psihologia are un cuvant de spus.

In psihologie, practica premerge teoriei, in cele mai multe privinte (ceea ce este aproape unic in istoria stiintelor). De pilda, nici azi nu avem o definitie unica si valabila a inteligentei, la fel cum nu putem da o definitie satisfacatoare a personalitatii sau afectivitatii etc. Toate acestea insa nu ne impiedica sa lucram – si chiar sa obtinem rezultate valabile – si in aceste domenii.

O jumatate de secol de profesare a psihologiei m-a condus la concluzia ca si in domeniul acestei stiinte despre om drumul cercetarii este nesfarsit, ascendent.

ENIGME ALE TERREI – Dansul pe jaratec

Intalnit ca ritual religios la unele popoare din Asia, America si Europa, dansul pe jaratec continua sa fie o enigma pe care stiinta urmeaza sa o elucideze. Au fost emise deja unele ipoteze explicative, nici una nu rezista unui examen critic obiectiv.

C O V O R U L  DE  JARATEC „

Iata ce relateaza martotrii oculari. Un reporter francez, C. Deuteil, a asistat, la 21 mai 1982, in Grecia, in localitatea Langada, langa Tessaloniki, la ceremonialul religios prilejuit de ziua Sfantului Constantin. Membrii sectei Anastenaria au purces la…  „maeches sur le feu”. Conform unui anumit ritual, au injunghiat un taur, au fript carnea pe care urmau s-o manance dupa ce dansau pe jaratec. Trei lautari ( o toba si doua viori) canta. Membrii sectei il invoca pe Sfantul Constantin. Toti sunt desculti. Brusc, unul dintre muzicanti  „intra in transa”: incepe sa se invarteasca pe cercul de jaratec aprins. Il urmeaza alti sectanti. Diametrul cercului de foc este de 4 m, iar grosimea stratului de jaratec de  3-4 cm. Dupa incetarea dansului are loc masa rituala. Nici unul dintre dansatori nu are arsuri pe talile picioarelor – certificata de C. Duteil.

dans pe jaratec 1

Diana Schreck, ziarista din Germania, relateaza si ea in Mannheimer Morgen din 26 iulie 1988 un ceremonial religios din localitatea Landenburg, de pe Neckar, un afluient al Rhinului ( landul Baden – Wurtenberg). In jurul focului, aproximativ 25 de persoane – barbati si femei – intoneaza taraganat o rugaciune, tinandu-se de maini ca la hora. Sunt in picioarele goale. Taciuni arzand sunt imprastiati uniform, alcatuind un covor de foc, lung de 4 m. Un om intre doua varste isi sufleca pantalonii pana la genunchi, ridica mainile spre cer si calca taciunii aprinsi, fara a lasa sa citeasca pe fata cel mai vag semn de durere. Termometrul cu raze infrarosii arata temperatura de 690 °C. Pe talpile picioarelor dansatorului nu apar semne de arsuri !

Antropologul francez David Le Breton noteaza ca in Insulele Fiji, din sud-vestul Oceanului Pacific, urmasii vechilor melanezieni cred ca puterea de a calca pe carbuni aprinsi se transmite ereditar in cadrul unor familii  „alese”. Prin ritualuri de initiere aceasta putere o dobandesc insa si novicii. De altfel, in studiile sale asupra samanismului (cultul spiritelor), Mircea Eliade arata ca in toate ritualurile de initiere exista probe de rezistenta la temperaturi foarte scazute sau foarte ridicate. Analizand supravietuirea traditiilor religioase precrestine, Mircea Eliade dadea ca exemplu  „ritualul arhaic al mersului pe carbuni incinsi integrat in sarbatoarea Anastenaria din Tracia” (Istoria credintelor si ideilor religioase, vol III).

Dincolo de semnificatiile religioase ale dansului ritual pe jaratec (articularea nenumaratelor forme si variante ale mostenirii pagane intr-un corpus mitico-ritual superficial crestinat), ramane inca neexplicat stiintific faptul ca, in anumite conditii, temperaturi de  600 – 700 °C nu produc arsuri.

dana pe jaratec

I P O T E Z E

Descifrarea misterului dansului pe jaratec a constituit scopul unei reuniuni stiintifice (Ladenburg, 1988), la care au participat medici, psihologi, etnologi, biologi. S-au lansat numeroase ipoteze, unele incitante stiintific, altele fanteziste, chiar nestiintifice, simpliste.

Ipoteza  „Leiden-frost”   –   la o examinare superficiala, pare sa lamureasca problema. In cazul dansului pe carbuni aprinsi s-ar produce acelasi fenomen ca in orice bucatarie cand pe plita incinsa cad cativa stropi de apa. Lichidul nu se prelinge pe plita, ci se aduna in basici ce sar dintr-un loc in altul, invaluite in vapori de apa. Este posibil ca si in jurul picioarelor sa se formeze un strat izolant de aer cald la atingerea jaratecului. Acesta ar putea proteja pielea de pe talpile dansatorului in fractiunea de secunda cat vine in contact cu carbunii incinsi.

Explicatia, desi seducatoare, nu rezista insa: fenomenul  „Leiden-frost” nu se produce cand se exercita o presiune considerabila, cum este cea a unei persoane de 50 – 90 kg sau mai mult. Cu acest contraargument profesorul Walter Rodel, director adjunct la Institutul de Fizica al Universitatii din Heidelberg, a repus problema in discutie.

Nici ipoteza contactului rapid cu taciunii incandescenti nu poate explica satisfacator fenomenul: oricat de rapid s-ar dansa pe jaratec, carbunii aprinsi ar produce arsuri grave. Dr. Schuster, dermatolog la Clinica universitara din Heidelberg, afirma la seminarul de la Ladenburg: „O astfel de ioteza este absurda. O temperatura ce depaseste 150 °C produce intr-o fractiune de secunda arsuri de gradul trei”.

dans pe jaratec 2

Daca ipotezele din domeniul fizicii nu i-au satisfacut pe participantii reuniti la Ladenburg pentru a dezlega enigma dansului pe jaratec, trebuie sa spunem ca nici ipotezele parapsihologice nu au avut darul  – dupa opinia noastra –  de a clarifica fenomenul, desi unii  „specialisti” le acorda credit. Iata ce sustine unul dintre adeptii parapsihologiei, Kurt Schweighardt, doctor in stiinte economice, dar devenit vraci si  „specialist in antrenament mental”, care a  „deprins” dansul pe jaratec in California:  „Noi putem intr-o mare masura sa ignoram legile naturale si sa anulam efectele lor, cu conditia de a crede cu tarie”.

Dr. Kurt Schweighardt are o intreaga teorie despre progamarea si reprogramarea mintala. Esecul unora s-ar datora faptului ca au fost  „programati negativ”: li s-a spus mereu ca nu pot face anumite lucruri (de exemplu sa mearga pe carbuni aprinsi). Dar omul – afirma fostul consilier pentru relatii publice, actualmente vraci cu diploma de economist – „este ceea ce gandeste”. Cu alte cuvinte, daca gandim intr-o maniera pozitiva, reusim sa facem tot ce dorim ! Si dr. Kurt Scweighardt este gata sa ne invete cum sa  „reprogramam inconstientul” pentru a obtine  „controlul gandirii”: eliminarea gandurilor negative si inlocuirea lor cu reprezentarea a ceea ce dorim sa realizam. Fireste, nu pe gratis, doar a fost economist !

Pentru explicarea stiintifica a dansului pe jaratec s-au adus in discutie si ipoteze psihologice. Din pacate, nici ele nu au avansat prea mult cunoasterea fenomenului. Dr. Volker Reindl, specialist in studiul hipnozei, aprecia ca in timpul dansului pe  „covorul de foc” senzatiile de durere pot fi total suprimate prin autohipnoza. Fara a starui asupra caracteristicilor starii hipnotice, mentionam ca ele constau in scaderea functiei de planificare a actiunilor, ingustarea campului atentiei, reducerea capacitatii de orientare in situatiile cotidiene, sporirea sugestibilitatii, accentuarea  „comportamentului jucat”, aparitia amneziei posthipnotice si trairea hipnotica. Ca stare indusa, asemanatoare somnului, hipnoza presupune o relatie speciala intre hipnotizator si subiectul de hipnotizat, sugestia modificarii cognitiei, perceptiei, memoriei, afectivitatii, precum si un anumit raspuns din partea celui hipnotizat.

Numeroase cercetari experimentale au demonstrat fara nici un dubiu ca in starea hipnotica se produce  „controlul durerii”, atat direct (prin modificarea sensibilitatii dolorice), cat si indirect (prin efectul placebo). Ipoteza autohipnozei nu pare absurda, dar ea ascunde atatea necunoscute incat aproape ca nu micsoreaza misterul, ci il mareste: se poate vorbi de hipnoza in absenta relatiei dintre hipnotizator (cu caracteristicile sale psihice) si subiectul de hipnotizat (cu trasaturile sale de personalitate specifice) ? Pot fi reunite in aceasi persoana caracteristicile contrare, ale hipnotizatorului si ale hipnotizatului ? Si apoi, cum se induce analgezia hipnotica ?

hipnoza

Psihofiziologia hipnozei este inca putin cunoscuta, desi preocuparile moderne privind hipnotismul dateaza de peste doua secole, fiind legate de numele medicului vienez Franz Mesmer (1734 – 1815), autorul faimoasei si controversatei lucrari  „De planetarum influxu” (Cu privire la influienta planetelor, 1766). Termenul de  „hipnoza” a fost pus in circulatie de medicul englez James Braid (1795 – 1860) la jumatatea secolului al  XIX-lea, cand teoria lui mesmer asupra  „magnetismului animal” pierduse din credibilitate. James Braid a inlocuit termenul de  „magnetism” cu cel de  „hipnoza” si a analizat  „transa mesmerica”, numind-o  „somn nervos”.

Nici pana in prezent teoriile despre hipnoza nu au elucidat in intregime cauzele si conditiile fenomenului de  „somn partial” si nu au pus in evidenta toate etapele si mecanismele psihofiziologice de inducere a starii hipnotice. Cunostintele despre autohipnoza sunt lacunare.

Daca avem insa in vedere faptul ca procesul cunoasterii nu se realizeaza totdeauna printr-un salt de la nestiinta la stiinta, ci uneori gradual, de la necunoscut la mai putin necunoscut si apoi la cunoscut din ce in ce mai profund, se poate aprecia cu temei ca ceea ce astazi reprezinta inca o enigma  – dansul pe jaratec –  va putea fi in curand explicat stiintific, asemenea oricaror fenomene naturale.

(Adina Chelcea, Enigme ale Terrei: dansul pe jaratec)

CONFLICTELE SI DEZVOLTAREA PERSONALITATII

adrian neculau             E un fapt banal sa intalnim persoane care au  „probleme”, sunt implicate in situatii tensionate si se  „descarca” pe cei din jur sau, invers, persoane care, neputand riposta unui atac verbal, unui afront public, se tortureaza pe sine. Afirmandu-si preferintele, dorintele, optiunile, persoana poate intra adesea in opozitie cu altii, situatie ce poate lua forma unei simple opuneri intre doua tendinte sau a unei  „lupte” intre indivizi si grupuri. Oricare dintre aceste stari conflictuale se soldeaza cu un consum inutil de energie, diminuarea performantei, angajare negativa; aceasta este imaginea comuna despre conflict. Cercetatorii si-au pus insa mai multe intrebari: totdeauna conflictele au un efect distorsionant ? Ce rol joaca conflictele in viata noastra personala si interpersonala, in atingerea unor scopuri si obtinerea starii de confort psihic ?  Cum ne influienteaza in munca noastra, in viata noastra psihosociala, in ce fel determina ele calitatea umana a vietii ?

Care sunt variabilele care intra in joc intr-o situatie conflictuala ? Incercand o trecere in revista, psihosociologul Morton Deutsch (The resolution of conflict. Constructive and destructive processes, 1973) le aminteste pe urmatoarele:

– in primul rand, caracteristicile fortelor aflate in conflict (aspiratii personale, obiective urmarite, resurse fizice, intelectuale si sociale, convingeri personale in legatura cu problema in litigiu);

– in functie de aceste caracteristici,  „partenerii” isi aleg strategiile, se trateaza reciproc in sensul „increderii” acordate;

– natura scopului, semnificatia sa motivationala da amploare sau stinge conflictul, determina gradul de angajare;

– relatiile anterioare pun culoare, amplifica sau diminueaza situatia conflictuala. Iar cadrul psihosocial in care are loc conflictul (incurajarile sau oprelistile pe care grupul le furnizeaza) – prin natura normelor si formelor institutionale – poate, de asemenea, influienta cursul conflictului;

– amploarea angajarii este determinata si de consecintele continuarii conflictului, antecedentele determinand uneori pe  „combatanti” sa ajunga la compromis. De exemplu, stirbirea reputatiei de profesor il poate determina pe acesta sa nu dea curs provocarii, chiar daca are evident dreptate.  Motivul ? Prestigiul unei persoane aflate intr-o situatie conflictuala este oricum deteriorat, indiferent de rezultatul final.

stress

De obicei, in orice relatie conflictuala, crede Deutsch,  „interactiunea” este determinata de perceptiile si cunoasterea reciproca a partilor, dar si de intelegerea consecintelor ce le poate avea situatia conflictuala. Iata de ce este necesara o formare a individului in sensul rationalizarii si justificarii actiunilor, luand in seama efectul lor. Oferirea de modele, antrenarea in stabilirea unor relatii sociale satisfacatoare, incurajarea imitarii comportamentelor valorizate social sunt cateva din strategiile recomandate.

In evaluarea efectelor conflictelor asupra individului nu este suficient sa luam in considerare doar trasaturile de personalitate. Personalitatea se afla totdeauna intr-o situatie data, isi desfasoara interactiunile intr-un mediu psihosocial ( „mediu” insemnand, in acest caz, alti oameni cu care interactioneaza). Situatia nu trebuie insa gandita ca un cadru fix, generator totdeauna de anumite comportamente, ci ca un  „mediu facilitar”, individul selectionand – in functie de trasaturile sale de personalitate, cultura, educatie – informatii si operand cu ele.

„Atitudinea fata de situatie” (fata de alti oameni) are deci efecte asupra organizarii comportamentului propriu, incat putem spune ca insasi interactiunea devine o variabila importanta ce regleaza conduita individului. Cu alte cuvinte, modelul comportamental al individului depinde nu doar de potentele comportamentale ale personalitatii si de influienta unor factori externi, ci si de stilul interactiunii dintre comportamentul persoanei si situatiile particulare.

Astfel se explica faptul ca in aceleasi  „situatii” oamenii actioneaza diferit, unii incarcand interactiunile cu vibratii afective, altii dezamorsandu-le. O consecinta a acceptarii acestui punct de vedere este urmatoarea: aparitia starii conflictuale nu este dependenta doar de  „calitatile” persoanei; conflictul trebuie abordat ca o relatie interpersonala (intergrupala).

Caracteristicile psihosociale ale situatiei (generatoare de conflict) ar putea fi urmatoarele:

– fiecare participant la interactiune raspunde altuia in termenii  „cunoasterii” celuilalt, ai perceptiei pe care o are despre intentiile si posibilitatile acestuia. Uneori aceasta imagine nu corespunde cu  „oferta” reala a partenerului;

– fiecare participant la o interactiune, cunoscand capacitatea de interactiune, cunoscand capacitatea de constientizare a celuilalt, este influientat de propriile asteptari in ce priveste actiunile acestuia. Asteptarile pot sau nu sa aiba acuratete, in functie de abilitatea sa de a intra in rolul celuilalt, de competenta sa empatica;

– interactiunea genereaza noi motive, le transforma pe cele vechi. In procesul de organizare si justificare a actiunilor si a efectelor produse, apar noi valori si motive;

– situatia conflictuala este plasata intr-un mediu social (familie, grup, organizatie, comunitate) care a dezvoltat tehnici proprii de interactiune umana, simboluri, categorii, legi mutuale, valori care sunt relevante pentru acest mediu uman.

conflicte-la-locul-de-munca_554

Pentru a intelege si a interpreta evenimentele este necesar deci sa le plasam intr-un context psihosocial mai larg;

– fiecare participant la o interactiune sociala (fie el individ sau grup) constituie o unitate complexa, compusa din mai multe subsisteme, aflate la randul lor in interactiune.

Intr-o tipologie a conflictelor vom distinge, mai intai, doua categorii esentiale: conflictul intrapersonal si cel interpersonal. Primul se  „deruleaza in sanul personalitatii”, ca o lupta intre tendinte opuse: persoana si presiunea normelor, a valorilor externe (el este denumit si  „conflict nevrotic”). Al doilea rezulta din confruntarea cu alte tendinte, in procesul de asimilare a acestora sau de  „incorporare” („absorbire”) a propriei persoane. Daca relatiile unei persoane sunt conflictuale, apare o stare conflictuala si in sanul personalitatii. Aceste doua tipuri de conflicte prezinta analogii surprinzatoare si frecvent ele se pot transforma unul in altul. Daca insa cel interpersonal este  „normal” (chiar daca este acompaniat in surdina de o problematica interna), conflictul intrapersonal acut este un indicator al unei stari patologice.

M. Deutsch, ocupandu-se doar de conflictul interpersonal, identifica cinci tipuri de conflict, luand drept criterii relatia dintre starea obiectiva a lucrurilor si perceptia acestei stari de catre partile aflate in conflict:

conflictul veridic, este  „obiectiv”, rezultand dintr-o perceptie exacta a mediului. El nu este contingent cu vreo trasatura alterabila a mediului si de aceea este adesea greu de rezolvat (rezolvarea poate rezulta numai dintr-o abordare colaborativa a problemei, stabilindu-se  „rational” prioritatile, prin raportare la un mecanism institutional);

– conflictul contingent, rezulta din incapacitatea partilor de a identifica resurse alternative la rezolvarea de probleme. O perspectiva stramta sau rigida sau o tensiune emotionala nejustificata blocheaza cadrul real de rezolvare;

– conflictul deplasat: conflictul manifest este trait pe fundalul unui conflict cu un substrat mai profund, neexprimat insa imediat. El reflecta, simbolic, tensiunea si iritabilitatea partilor, rezultand dintr-un conflict profund nerezolvat. Conflictul manifest, generat de o neliniste obsedanta, nu poate fi, de regula, transat daca se trateaza izolat de fondul profund. Uneori insa un conflict adanc poate fi abordat prin rezolvarea formelor evidente (deplasate) recunoscute ca atare de parti;

conflictul latent se manifesta sub forma unei stari acute (adesea neconstientizata) de disconfort psihic fata de o anumita problematica sociala, fara a fi atribuit expres unei situatii concrete. Acesta este un tip de conflict care ar fi trebuit sa aiba loc, dar n-a avut pentru ca n-a intrunit  „condiltiile” de aparitie. Cand conditiile devin insa acute, individul constientizeaza noua situatie si conflictul poate deveni manifest.

falsul conflict rezulta dintr-o neintelegere, dintr-o perceptie deformata a datelor. E conflictul care are loc fara sa existe o baza obiectiva pentru a-l declansa. Un conflict fals se poate insa  „alimenta” pe parcurs cu motive si atitudini care sa-l transforme intr-un conflict adevarat, mai ales intr-o atmosfera de competitie si suspiciune.

conflictele

Delimitarea intre categoriile enuntate nu poate fi foarte precisa, interactiunea partilor aflate in conflict putand transforma un tip de conflict in altul. Totul depinde de posibilitatea de a  „controla” resursele. Spatiul, proprietatea, prestigiul pot fi distribuite rational daca exista posibilitatea de a fi controlata tendinta de a le poseda in exclusivitate. Resursele se pot si substitui una alteia, oferind adesea posibilitati de dobandire a satisfactiei fiecareia dintre parti. Solutia e raportarea la valori, la norme inalt recunoscute. Criteriul rezolvarii este deci in afara relatiei unice dintre parti, in oferta de modele referentiale de catre mediul socio-cultural.

Functiile conflictelor in viata psihosociala si in dezvoltarea personalitatii rezulta din  „forta de propulsare” a acestora, din capacitatea lor de mobilizare. Conflictele previn stagnarea, stimuleaza interesul si curiozitatea, au deci valoare potentiala pentru persoana si grup. Intr-un mediu conflictual problemele pot fi mai bine constientizate, expuse si rezolvate; aceasta situatie genereaza schimbari la nivelul persoanei si mediului psihosocial, poate aduce clarificari in efortul de evaluare a resurselor umane, deblocheaza capacitati si ofera prilejul unor  „trairi” intense.

In plus, conflictele demarcheaza grupurile si astfel ajuta la stabilirea identitatilor personale si de grup (conflictul extern hraneste adesea coeziunea interna). Am putea vorbi de o functie stabilizatoare si integrativa a conflictului in grup ?  Permitand exprimarea imediata si directa a tendintelor opuse, grupul poate constientiza si elimina sursele de nemultumire si restabili unitatea. Conflictul poate functiona deci ca un mecanism stabilizator: el revitalizeaza normele existente, contribuie la introducerea unor norme noi. Finalitatea e asigurarea continuitatii, stabilirea unui nou echilibru – mai eficient -, reducerea tensiunii. El poate fi deci considerat si un  „proces constructiv”.

La nivelul personalitatii conflictul ajuta la diminuarea unei trairi frustrante a realitatii, la  (auto) descoperirea unor potente altfel nevalorificate, poate declansa cautarea valorilor pozitive si stimula progresul individual. Aflat intr-o stare de conflict interpersonal sau intrapersonal, individul poate afla cu uimire despre platitudinea stilului sau de viata, poate invata semnificatia unor orientari valorice si comportamente precum omenia, politetea, calmul, simtul masurii, buna-cuviinta etc.

Nu intotdeauna insa lipsa conflictelor inseamna armonie. Absenta manifesta poate insemna, de fapt, prezenta lor neconstientizata care  – cronicizata –  poate determina erodarea personalitatii sau a grupului.

Conflictele nu sunt deci fenomene anormale, ele fac parte din existenta noastra, umana. Acestea devin anormale numai atunci cand se transforma in forma de viata. Sau cand  – bogate cantitativ si intense (calitativ) – provoaca dezorganizarea personalitatii. Altfel ele conduc la concilierea opiniilor si perceptiilor diverse, la descoperirea unor solutii noi, la dinamizarea existentei.

DESPRE RELIGIE

VIPERA NEAGRA 1A          DESPRE  IISUS  HRISTOS

M-am intrebat mereu de ce Iisus Hristos n-a facut minunea de a se salva pe sine insusi, atunci cand era rastignit pe cruce, in chinurile mortii; iar apoi sa se arate oamenilor in plina glorie. Ar fi fost un motiv suficient pentru a crestina intreaga umanitate. N-a facut-o insa pentru ca n-a putut, pentru ca nu era decat un simplu om, un muritor…

Cat despre asa-zisa inviere, ce motive as avea sa cred in ea ?  Sa cred in niste minciuni sfruntate debitate de o secta evreiasca ?

DESPRE  INGERUL  „COOL”  DE LA O TELEVIZIUNE CU CARACTER  RELIGIOS

In filmul „Lista lui Schindler” e o secventa memorabila cu trei copii din lagarul nazist de la Auschwitz, copii ce se ascund intr-o latrina, spre a scapa de incinerare. Un al patrulea copil vrea si el sa coboare in latrina, insa e gonit, spunandu-i-se ca nu mai este loc.

Ingerul cool n-a mai coborat la copii, s-a dus la o latrina tv…

DESPRE PAPA IOAN PAUL AL II-LEA

E de plans ardoarea cu care Papa Ioan Paul al II-lea milita pentru restrangerea libertatii in numele unei asa-zise  „moralitati”. Cu astfel de pretexte se instaleaza orice dictatura, pentru care libertatea nu e decat o forma de anarhie.

In ceea ce ma priveste, prefer o societate decadenta, dar libera, uneia, oricat de morala, dar cu libertatea restransa.

DESPRE  D-ZEU

D-zeu i-a judecat pe Adam si Eva pentru o fapta comisa in stare de iresponsabilitate  – nu mancasera inca din Pomul Cunoasterii, nu cunosteau binele si raul -, atunci cand erau responsabili – mancasera marul, cunosteau binele si raul.

Unii ar putea spune ca Adam si Eva au pacatuit neascultand de porunca lui D-zeu. Intrebarea mea este: cand nu cunosti binele si raul, e un lucru bun sau rau sa nu asculti porunca lui D-zeu ?

D-zeu nu doar ca a mintit, spunand ca Adam si Eva vor muri negresit daca vor manca din Pomul Cunoasterii, dar s-a doveditsi un foarte prost judecator. Ori poate ca cel iresponsabil era chiar D-zeu…

REPLICA  LA  REPLICA  UNUI  BIGOT

E dreptul dvs. sa credeti in ce doriti. Daca religia va face fericit, atunci fiti religios. In ceea ce ma priveste, m-am ghidat intotdeauna dupa povata  „Nu crede nimic, cerceteaza totul”.

In urma cercetarii Sfintelor Scripturi si a altori scrieri cu caracter religios am ajuns la concluzia ca acestea sunt absurde. Cum sa cred in ceva absurd ?

Pe de alta parte, nu-mi place deloc modul cum sunt tratati ateii de catre societatea noastra, una eminamente religioasa. A fi prigonit pentru convingeri este o forma de dictatura. Dictatura misticismului.