PSIHOLOGIE – Cunoasterea obiectiva

tiberiu bogdan       Discutand cu un tanar fizician, la un moment dat ma surprinde cu intrebarea: „Nu va pare rau ca vreme de o jumatate de veac v-ati ocupat de psihologie in loc sa fi cultivat o disciplina realmente stiintifica ?”

Categorisirea psihologiei printre non-stiinte are o istorie veche – de la Auguste Comte (1798 – 1857) – si decurge, mai ales in zilele noastre, dintr-o falsa imagine despre aceasta stiinta, care in mod obligatoriu ar trebui sa fie croita, chipurile, dupa tipicul fizicii. Sociologul francez Auguste Comte spunea ca  „a sti inseamna a prevedea”. Plecand de la aceasta teza, „parintele” psihologiei americane, William James, afirma ca psihologia va fi realmente o stiinta numai cand va fi in stare sa scrie biografii anticipate ale oamenilor inca din momentul nasterii lor. Cu alte cuvinte, incapacitatea psihologului de a prevedea exact evenimentele unei intregi cariere umane, de la nastere si pana la moarte, il „descalifica” pentru a face parte din randul oamenilor de stiinta.

Psihologia este, spune Arthur S. Reber, ceea ce oamenii de stiinta sau filozofii de diverse orientari au creat spre a satisface necesitatea de a intelege mentalitatile diverselor fapturi umane, ca si comportamentele lor. Deci psihologia nu e „un ce” (a thing), ci este ceva despre ceva, neavand granite fixe si limite dincolo de rationalitatea normala umana. Definitiile care se dau ori s-au dat psihologiei –  „stiinta cugetului”, „stiinta vietii mentale” sau „stiinta comportamentului” – reflecta nu atat faptele la care psihologia se refera, ci mai cu seama punctul de vedere al cercetatorului, conceptia lui despre ceea ce crede el ca ar fi psihologia. Dincolo de imensa complexitate a ceea ce am putea numi, cu precautiile necesare, „evenimente de ordin psihic”, dificultati apar si din faptul ca psihologii, mai corect cei ce au descoperit elementele de baza ale psihologiei actuale, se deosebesc intre ei nu numai in privinta conceptiilor filozofice sau de alta natura, ci, mai ales, prin faptul ca pregatirea lor de baza nu a fost unitara.

Daca primul psiholog experimentalist William Wundt a fost la baza fiziolog, William James a studiat filozofia. I. P. Pavlov si V.M. Behterev au fost medici si fiziologi. Herbert Simon economist, Jean Piaget biolog, G. Dumas, Sigmund Freud, J.L. Moreno medici etc. Dintre marii deschizatori de drumuri singurul J.B. Watson a studiat psihologia ca disciplina de baza. Daca psihologia ca atare nu poate fi nici azi definita  „more geometrico”, se intelege de la sine ca nici psihologul, cel care cultiva aceasta disciplina, nu poate fi usor inregimentat dupa un criteriu prea fix. Unii dintre ei practica psihologia, altii o aplica la diverse domenii de activitate umana (in scoli, spitale, institutii penale etc.) altii cerceteaza fenomenele psihice, iar altii predau psihologia in scoli si universitati. Vizibil, nici in activitatea psihologilor nu putem gasi o platforma unificatoare decat la un nivel de generalitate la care specificul aproape ca se pierde cu desavarsire.

psiho 1a

Se pune insa intrebarea: este sau nu psihologia o stiinta in sensul clasic al termenului ?  Raspunsul pe care il putem da astazi acestei intrebari este ambiguu: psihologia este o stiinta, dar nu in sensul clasic al termenului. Dar daca adancim mai bine acel  „sens clasic” si il identificam cu  „un corp de cunostinte dintr-un domeniu care a rezultat din aplicarea unor metode stiintifice” (A.R. Reber), dam imediat de dificultati si mai greu surmontabile. In primul rand in cadrul disciplinei stiintifice la care ne referim ar trebui sa pornim de la principiul cartezian al ideilor clare si distincte, principiu greu de realizat in stiintele despre om.

Asa cum arata J.B. Watson inca de la inceputul sec. XX, „psihologia a pornit, sub influienta lui Wundt, pe o cale falsa, pentru ca nu a inceput prin a-si ingropa predecesorii… Inainte de a se face si cel mai mic progres in astronomie trebuia ingropata astrologia, neurologia trebuia sa lichideze frenologia, iar chimia sa scape de orice urma de alchimie. Numai stiintele sociale – psihologia, sociologia, stiintele politice si economia – se incapataneaza sa-si  mentina stramosii…”   Aceasta pozitie intransigenta a lui Watson este usor de inteles, caci dupa el  „psihologia, asa cum o vede un behaviorist, este o latura pura, obiectiva si experimentala a stiintelor naturii. Scopul ei teoretic (al psihologiei) este predictia si controlul comportamentului…”

Aceste idei au fost asa de adanc inradacinate in mentalitatea lui Watson incat, la un moment dat, a declarat ca daca i se incredinteaza un copil la o varsta foarte frageda si daca el ar putea prescrie exact mediul in care sa traiasca, atunci ar fi in stare sa faca orice din acest copil, formandu-l sa devina un faimos muzician sau un reputat om de stiinta in orice ramura. Se intelege ca optimismul exagerat al lui Watson nu a putut fi niciodata confirmat.

Trebuie sa recunoastem ca previziunea si, poate, in egala masura si previziunea sunt atribute ideale ale stiintei sau, mai corect exprimat, sunt idealuri catre care tinde orice disciplina stiintifica demna de acest nume. Dorinta de a cunoaste viitorul este legata de cele mai profunde necesitati umane, asa cum este nevoia de siguranta sau dorinta de a invinge inamicul etc. (A. Moles). Pentru toate acestea insa este necesar sa putem domina bazele materiale si notionale care constituie stiinta noastra, ceea ce este imposibil in psihologie (ca si in multe ramuri ale stiintelor sociale), a carei caracteristica principala este faptul ca lucreaza cu elemente imprecis conturate sau, cum li se mai spune,  „multimi vagi”. Este adevarat ca exista mijloace matematice cu ajutorul carora se pot  „trata” si multimile vagi, dar rezultatele obtinute sunt limitate in mare masura.

Greutatea nu consta numai in faptul ca elementele constitutive ale psihologiei – dar si ale altor stiinte sociale – sunt din cateoria multimilor vagi, ci si in numarul imens (daca nu infinit) al parametrilor componenti aflati in permanenta interactiune.

psiho 11

Suntem in situatia meteorologilor care, din cauza parametrilor prea multi si neomogeni, nu pot face altceva decat sa dea zilnic  „timpul probabil de maine”. Ca si in meteorologie, in psihologie orice predictie este probabila. Aceasta constatare insa nici pe departe nu poate sa-l faca pe lucratorul stiintific sa paraseasca campul de lupta pentru adevar si sa devina dezertor din cauza imposibilitatii de a descoperi si manevra  „adevaruri eterne”. Trebuie sa ne cunoastem limitele si – asa cum ne invata marele fizician Clark Maxwell (1831-1879) – in studiul unor obiecte complexe trebuie sa ne indreptam spre acele elemente care pot fi observate de noi si care, totodata, pot fi supuse la variatii, ignorand acele taramuri unde nu putem face nici observatii si nici provoca variatii.

In istoria psihologiei nerespectarea principiului maxwellian a dus la multe erori, formulandu-se  „legi” care s-au dovedit a fi doar adevaruri cu valabilitate redusa. Astfel, Gustav Fechner (1860) impreuna cu E.H. Weber au formulat legea psihofizica privind pragurile senzoriale, legile memoriei au fost partial stabilite de  H. Ebbinghaus in 1886, legile intaritorilor de reactii de B.F. Skinner, legea secventei temporale a fost formulata de O.H. Mower etc. Pe drept cuvant acestea sunt considerate azi partial sau total depasite. Entuziasmul cu care psihologii au primit aceste legi, ca si multe altele formulate in secolul trecut, s-a datorat, nu in ultimul rand, si ideii ca psihologia nu va putea dobandi un real statut de stiinta decat atunci cand va fi in masura sa formuleze legi.

Aceasta cerinta, de origini aristotelice, mai dainuie si in zilele noastre, desi azi stim prea bine ca exista domenii de cunoastere umana (citeste stiinte) care nu se preteaza la formularea de legi exacte. Exactitatea este insa o caracteristica necesara, dar nu si suficienta descrierii faptelor. H.J. Eysenck (1965) spunea ca pentru omul de stiinta (inclusiv pentru psiholog) faptele constituie materia prima, dar dincolo de ele urmeaza aventura imaginatiei, evident cu toate precautiile necesare. H.J. Eysenck se refera la T.H. Huxley, care afirmase ca  „cei care refuza sa treaca dincolo de fapte, rareori gasesc altceva decat fapte”. Descoperirea, descrierea si studiul aprofundat al faptelor in toate stiintele, deci si in psihologie, isi gasesc justificarea si utilitatea in aceea ca se incadreaza intr-o inlantuire logico-naturala pe care o numim inlantuire cauzala.

Cauza – arata Raymond Aron – desemneaza o forta, o putere creatoare care produce efectul. Daca in pozitivismul lui Auguste Comte legea (stiintifica) este privita ca un raport constant de coexistenta si succesiune, azi noi consideram ca orice cauza este dincolo de lege. De pilda, vorbim de cauzele si nu de legile sinuciderii, deoarece relatiile care se pot stabili sunt de ordin macroscopic si in al doilea rand istoric si singular; in acest fel orice generalizare pare incerta. Pe de alta parte, regularitatile (citeste legile) in istorie sau sociologie comporta neaparat si o explicatie de ordin psihologic: cercetarea motivelor si a mobilurilor ar constitui echivalentul explicatiilor cauzale din domeniul stiintelor naturii. In acceptia lui Raymond Aron, legile sociale si istorice, in fond, constituie o extensie a gandirii cauzale: unele legi sociale se organizeaza in sisteme, altele, la randul lor, se aplica la toate societatile, marcand caracterele necesare ale gruparilor umane din toate epocile si apartinand tuturor meridianelor (legile constituirii ierarhiilor, legile diviziunii muncii sociale etc.)

psiho

 

Dupa parerea noastra, caracterul stiintific sau nestiintific al psihologiei este o falsa problema. Problema reala s-ar putea formula astfel: data fiind multimea de cunostinte extrase din mai multe discipline (incepand cu stiintele medicale, matematica-statistica, sociologie, istoria artelor, folclor, istorie etc.), amalgamate intr-un tot ale carui contururi tind sa se fixeze cu o rezonabila certitudine, este utila sau nu pentru umanitate disciplina complexa astfel structurata ? Raspunsul este hotarat pozitiv. Si este pozitiv caci de la inceputurile psihologiei stiintifice, prin activitatea lui Alfred Binet si a doctorului Th. Simon, in 1905, s-au facut primele teste de  „scala metrica a inteligentei”. Aceste instrumente psihologice, oricat de controversate intr-o anumita perioada, constituie o mare cucerire a stiintei cu aplicabilitate in invatamant.

Psihologia este de maxima utilitate si in procesul industrial, unde, alaturi de tehnicieni si de medici, contribuie la elaborarea principiilor ergonomice, facilitand in mare masura eficienta raportului om-masina. Lasand la o parte activitatea psihoterapeutilor de diverse orientari, astazi psihologii ajuta in multe privinte medicina, contribuind la pregatirea psihologica a bolnavilor care urmeaza sa se supuna unor interventii chirurgicale mai complicate si trebuie sa fie ajutati mai ales sub aspect afectiv. Nu putem sa nu amintim rolul psihologiei in activitatea judiciara, unde, incepand cu depozitiile martorilor si pana la regulile stiintifice ale interogarii, psihologia are un cuvant de spus.

In psihologie, practica premerge teoriei, in cele mai multe privinte (ceea ce este aproape unic in istoria stiintelor). De pilda, nici azi nu avem o definitie unica si valabila a inteligentei, la fel cum nu putem da o definitie satisfacatoare a personalitatii sau afectivitatii etc. Toate acestea insa nu ne impiedica sa lucram – si chiar sa obtinem rezultate valabile – si in aceste domenii.

O jumatate de secol de profesare a psihologiei m-a condus la concluzia ca si in domeniul acestei stiinte despre om drumul cercetarii este nesfarsit, ascendent.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s