Subiectul romanului Don Quijote de la Mancha, scris de Miguel Cervantes, este binecunoscut: un mic nobil de la tara, sarac, dar care e mandru de titlul sau nobiliar de „hidalgo” , cititor pasionat de romane cavaleresti, isi propune sa reinvie institutia „cavalerilor ratacitori” de odinioara; si astfel, calare pe slabanogul sau cal Rocinante si insotit de mucalitul taran Sancho Panza ca scutier, Don Quijote porneste „in ajutorul celor slabi si napastuiti”.
Din nesfarsita serie de aventuri, don Quijote iese mereu infrant, suferind tot felul de necazuri si umiliri, este mereu luat in râs de ceilalti; chiar si de taranca simpla Dulcineea, cum o botezase el, vazand-o in inchipuirea lui ca pe o frumoasa castelana, de care se indragosteste. Pana la urma, dupa ani de asemenea nefericite si ridicole aventuri, vindecat de inchipuirile lui cavaleresti, Don Quijote – pe numele lui adevarat Alonso Quijano – se intoarce acasa. Ultimul capitol al romanului, descriind sfarsitul eroului, este cel mai frumos din intreaga carte.
In editiile mult prescurtate ale cartii lui Cervantes, romanul pare a avea un caracter pur si simplu umoristic, exclusiv distractiv. In realitate, structura romanului este mult mai complexa. Capitolele care nareaza aventuri pline de haz alterneaza cu pagini de foarte colorate si viguroase descrieri realiste ale locurilor, realitatilor si oamenilor Spaniei, cu pagini de energice judecati critice asupra faptelor si starilor de lucruri din Spania acelei epoci; sau – in special in partea a doua a romanului – cu acele stralucitoare discursuri, pline de intelepciune, care se inscriu printre cele mai frumoase pe care ni le-a lasat literatura Renasterii.
Morile de vant
Cel mai cunoscut episod al cartii este episodul lui Don Quijote cu morile de vant.
Acest episod pune in lumina intentia primordiala a autorului de a ridiculiza si desfiinta acea literatura care il instraineaza pe cititor de realitatile si de cerintele vremii lui, indepartandu-i atentia si indemnandu-l sa actioneze intr-o directie falsa: aceea a desprinderii de viata reala si a iluziei ca ar putea sa reinvie un trecut anacronic, ireversibil.
Este, in fond, o condamnare – sub forma ironiei si a umorului – a unei astfel de atitudini, care il pune pe omul naiv (cum este Don Quijote), in situatii nu numai ridicole, ci si absurde si chiar daunatoare lui si semenilor sai.
O lectura atenta a romanului in totalitatea sa ne arata, in primul rand, ca, spre deosebire de Sancho Panza, care este obsedat de ideea parvenirii si a castigului, Don Quijote este obsedat de ideea pe care ar trebui sa fie intemeiata insasi ordinea lumii: dreptatea sociala si inlaturarea asupririi. „Eu am venit pe lume sa inlatur nedretatea” – repeta mereu Don Quijote, pentru care adevaratul scop al vietii nu este atat faima in sine, cat binefacerea pe care ar putea-o aduce faptele sale.
Si, cu pretul atator privatiunni, suferinte si umiliri, el continua sa lupte si sa sufere pentru ceilalti oameni, spre a nimici raul, spre a face sa triumfe adevarul si dreptatea. Figura lui Don Quijote este construita dintr-o suma de valori morale, eroul aratand tot timpul generozitate, curaj, renuntare, puritate sufleteasca, dezinteres, pornire spre actiune, stoicism si, in general, idealul de a se realiza pe sine in bine si frumos. Sub acest aspect, Don Quijote este una dintre cele mai splendide figuri ideale pe care le-a creat literatura Renasterii.
Pe de alta parte insa, eroul isi rateaza aceste nobile idealuri – dupa cum reiese din episodul luptei cu morile de vant, precum si din toate celelalte episoade asemanatoare – in principal din trei motive: nu isi adecveaza faptele la necesitatile adevarate, nu stie a-si potrivi intentiile dupa posibilitatile reale de care dispne si, in fine, idealurile pe care le urmareste el nu corespund imprejurarilor materiale obiective concrete.
Aceasta desprindere a eroului de realitati,de necesitati si de posibilitatile lui ii compromite de apt toate bunele intentii, il face sa devina ridicol, iar faptele lui se dovedesc a fi – din aceste motive – ineficace si chiar daunatoare, lui si altora. Astfel, trasaturile lui pozitive degenereaza in fals si comic.
Dar Cervantes subliniaza ansamblul de virtuti ale eroului sau, caci, in conceptia scriitorului, ceea ce serveste progresului moral si social al omenirii snt tocmai aceste virtti. Atitdinea manista si cultura umanista a lui Cervantes se manifesta in special in acele discursuri ale eroului, a cari elocventa se desfasoara atunci cu o desavarsita limpezime de logica si puritate de expresie.
Registrul uman al romanului lui Cervantes – in care intalnim mai bine de sase sute de personaje – este cel mai amplu din intreaga istorie a romanului. aproape toate tipurile Spaniei epocii sunt reprezentate aici, de la curtea ducelui pana la sclavii galerelor. toata aceasta imensa serie de tipuri da o mare bogatie de colorit cartii. La aceasta unica bogatie mai contribie si varietatea tonului naratinii, care parcurge o exceptional de intinsa gama de expresie literara, de la vorbirea populara la un elevat stil intelectual, de la lirismul momentelor de diosie la asprimea vizinii realiste, de la sublim la farsa si de la momentele de groaza la voicinea scenelor burlesti.
Declinul general al Spaniei este judecat cu asprime. Carmuitorii Spaniei – despre care Sancho spune ca n-ar pe ei „nici o ceapa degerata” – nu se gandesc decat sa fure si sa risipeasca avutiile tarii. In locul oricaror virtuti, acestia afiseaza aroganta lor nobiliara, uitand ca „adevarata nobllete se sprijina pe virtute – spune Don Quijote -, caci sangele se mosteneste, pe cata vreme virtutea se cucereste: si virtutea pretuieste mai mult decat sangele nobil”.
Nici celalalt stalp al statlui spaniol, Biserica, nu este crutat. Despre preotii vremii se spune aici ca sunt „mici la suflet”, ca „nu-si uita niciodata de burta” si ca indeamna „pe cei avuti spre zgarcenie”. In sfarsit, adevaratl democratism al lui cervantes se afirma in atentia pe care o acorda figurilor din popor, foarte numeroase si variate, prezentate obiectiv, cu defecte, desigur, dar la care precumpanesc frmoasele insusiri sufletesti.
Prin aceste eminente calitati, aratand superioritatea morala si a inteligentei eroilor sai simpli asupra acelora din clasele conducatoare, efortul acestora de a se ridica deasupra unei vieti mediocre si prozaice, dand cea mai mare atentie cazurilor luate din viata de toate zilele, Cervantes ” a dat cel dintai model al romanului realist modern ” (Menendez y Pelayo).
Ovidiu Dramba, Literatura universala
Citeste si: KAFKA – Subtilul absurd cotidian
ORIZONT ALTERNATIV 